Impardonabila erată...

Mă rog şi sper a-mi fi iertată uitarea şi scăparea...
Fără a se vrea o circumstanţă atenuantă... dar piesa şi interpreta acesteia oricum meritau o menţiune separată.
Ce ironie... arta începe acolo unde Goagălu' mai că se împiedică... în zadar am căutat autorul textului (noroc cu cd-ul "Împreună de 40 de ani" al Dacia şi Electrecord).
Muzica: Vasile Vasilache jr., Versuri: Flavia Buref. An: 1966... piesa a fost distinsă şi cu "Cerbul de Bronz" la Braşov (Kalinka (Belgia))

E multă vreme de când ploaia ne-a-ndrăgit
Din prima seară chiar un parc ne-a dăruit
Atâta i-a speriat pe toţi cu stropii grei,
Că ne-a fãcut stăpâni pe parc şi pe alei.
Ce fericiţi copacii uzi îi scuturam,
Ca doi copii desculţi prin ploaie alergam.

Refren: Ploaia dansa împreună cu noi,
Se-nveselea când râdeam amândoi..
Ploaia vedea cum cuvintele mari le-ocolim
Dar pe feţe citea cât de mult ne iubim.

Ploaia glumea lunecând printre noi
Ploaia visa când tăceam amândoi
Şi ne şoptea că nimic nu-i prea mult,
Nici prea greu
Dacă vrem dragostea
Să dureze mereu.

În ziua-n care din nimicuri ne-am certat,
A fost o clipă când iubirea ne-am uitat
Şi pentru-o, vorbă drumul ni s-a despãrţit
Dar ploaia caldă ne-a oprit şi dojenit.
Stropii grãbiţi urmele paşilor ştergeau
De fericire ochii umezï surâdeau.

Ca o (altă) ironie... versurile şi compoziţia aceasta n-au nevoie de copyright... pentru că  oricum nu se (mai) găseşte o voce pe măsura lor...

.......................

Undeva chiar trebuie să închei... futila (nu-mi fac iluzii) argumentaţie... şi o fac astfel...