Ecou de aripi în Brumar...

Astăzi, instinctiv, întru împlinirea agoniei, fluturele s-a aşezat cu aripile larg deschise pe asfaltul trotuarului rece care mai ieri îl încălzea. Vroia să mai îmbrăţişeze o ultimă dată floarea seamănă întru destin.
Putea oricând a fi strivit de un trecător indiferent dar nu-i păsa. Gândul îi era la floare...
Din inutil-naivă milă l-am luat în mână şi simţindu-mi căldura s-a lipit de ea. Nici rafalele crude ale vântului nu l-au putut desprinde. Puţin l-am încălzit şi cerebral l-am scuturat în iarba luminată slab: Hai, dute! Adu-ţi aminte vara în clipa de pe urmă! Din amintire fără ştire, ai să treci în vis...

Ţara necrologilor de serviciu şi requiem-urilor televizate...

Ieri mi-am adus aminte (cât de mult prea târziu) de ce am fost unul dintre cei mulţi răguşiţi spectatori cu inima preaplină, ai Cenaclului...
Nu-i aşa că trepăduşilor zilei le e de neconceput măcar o zi de prea necesară linişte şi pioşenie (întru spălarea păcatului de nespălat)...
E trist să trebuiască o moarte pentru a mă întreba, pentru a ne întreba... Ce s-a întâmplat cu mine? Ce s-a întâmplat cu noi?